Iubirea nu se poate măsura, dar poți s-o dăruiești fără măsură...

Nu voi fi un om obișnuit pentru că am dreptul să fiu extraordinar!

Succesul...oare cine nu și-l dorește? Oare câți dintre noi știu cu adevărat ce înseamnă asta?
Și mai ales, oare câți vor fi capabili să zică la sfârșitul vieții că într-adevăr au avut parte de el!
Se spune că fiecare deține capacitatea necesară pentru a-l obține, însă trebuie să fim persoanele potrivite pentru a-l atrage. Valori interioare puternice, scopuri înalte, pasiune în tot ceea ce întreprindem, cunoașterea de sine, câteva lucruri ce trebuie bifate în lungul drum spre succes.
Ideea de succes este însă subiectivă. Fiecare om are o definiție a succesului și propriile criterii de apreciere. Felul în care privim succesul depinde de educația primită în familie, școală, de experiențele anterioare și cercul de oameni din jurul nostru, al căror comportament l-am adoptat și noi, toate constituind tiparul, modelul, programarea noastră.
Succesul poate însemna obținerea unui lucru important, relație de cuplu, slujbă etc.

Cum vede succesul o tânără de 23 de ani?

Ca pe un drum prăfuit de țară, bătătorit de ani de muncă, din loc în loc cu pârvonișuri, cu bolovani ce dăinuie de secole, mărăcini purtați de vânt, cu șerpuiri perfide, abateri, reveniri...ce duce în final spre o fântână. Un "axis mundi" al cunoașterii, al înțelegerii și acceptării de sine, o uniune a trupului cu spiritul și o contopire a dezamăgirilor cu visele împlinite.

De multe ori mi se pare că succesul este un gigantic puzzle. Ca și cum Dumnezeu ar fi rupt imaginea ta despre succes în minuscule frânturi, descompuse, aruncate peste tot. La început, este dorința de a culege toate aceste bucățele și de a le avea pe acceași tavă.

Însă viața complică lucrurile, indiciile sunt date pe parcurs, le poți culege abia după ce treci de niște etape.

Inițierea...O primă abilitate ar fi aceea de a-ți păstra răbdarea și determinarea.

Voință și motivație.

Să nu te descurajezi! Chiar dacă frânturile întârzie să apară. Să deschizi larg ochii, să privești în toate direcțiile având permanent în minte imaginea de ansamblu pe care vrei să o reconstruiești.

Consecvența, rămâne o piatră de hotar. Cu cât descoperi mai multe bucăți, cu atât imaginea ta reprezentând succesul se conturează mai bine, se materializează și îți călăuzește cu mai multă ușurință jocul acesta încâlcit spre final...

Hope has a place...♡

Oare mai merită să fim sinceri?

De multe ori mi-am pus întrebarea: să spun tot ce gândesc, despre o anumită persoană?

Și tot de atâtea ori m-am gândit că poate ar fi mai bine să-mi țin părerea pentru mine, dacă nu m-au afectat în mod direct deciziile acelei persoane.

S-a întâmplat, însă, uneori ca anumite decizii  "să mă calce pe coadă" și atunci am încercat să-i spun subtil acelei persoane că a cam depășit măsura și că este cazul să își revizuiască propriul comportament.

Evident că te întrebi și ce a urmat după...

Păi a urmat o perioadă de...tăcere.

Oamenilor nu le place să le spui cu sinceritate ce te deranjează la ei.

Știi, am auzit de multe ori "îmi place sinceritatea". Oamenii spun acest lucru pentru că "dă bine". De fapt, nu fac față... sincerității. Când le spui care este părerea ta despre anumite decizii sau fapte ale lor, o iau razna.

Au impresia că ai ceva personal cu ei, rup legătura cu tine și consideră că nu ești persoana potrivită să stea lângă ei.

Pur și simplu, oamenilor nu le place să fii deschis cu ei. Nu le plac oamenii sinceri!

Pentru cei mai mulți dintre ei, să fii sincer înseamnă să "îi periezi", să ai doar cuvinte de laudă la adresa lor.

Cine merită să fie lângă tine, va accepta și părerea ta, chiar și atunci când nu îi lauzi, când nu-i dai dreptate.

Va înțelege că are de retușat: ori un anumit comportament, ori o ținută, ori pur și simplu anumite ieșiri...în decor.

Se întâmplă ca oamenii din jur să nu fie sinceri cu tine.

De ce nu-ți spun în față adevărul?

Pentru că nu te cunosc, pentru că ei nu știu că tu poți face față adevărului, indiferent care este acela. 

Poate se cunosc pe ei și știu că nu și-ar dori să audă o remarcă, care să le dărâme ...realitatea proprie, în care totul este perfect.

Când zâmbești...

Cu toții avem nevoie de o poveste

Rutină. Schimbări neașteptate. O furtună devastatoare urmată de cel mai frumos și liniștitor curcubeu.
Viața. Un melanj de momente imprevizibile și clipe banale, repetitive. E cel mai comun și, în același timp, cel mai misterios și extraordinar dar pe care îl primim. Dar oare știm ce să facem cu el?
Avem multe griji, preocupări, temeri, probleme care ne umplu gândurile și ne intoxică sufletul zi de zi. Viața este complicată. Sau poate doar noi oamenii suntem complicați.
Mâncăm, iubim, dormim, muncim, suntem triști ori ne bucurăm, învățăm, cheltuim. În cantități variabile.
Existăm, dar oare trăim?
În materialitatea ei, și o piatră există. Ori un frumos vitraliu pictat pe fereastra unei biserici celebre și, totuși, aceste lucruri nu se vor bucura niciodată de prețiosul dar numit viață, spre deosebire de noi, norocoșii oameni. Însă, pentru a ne bucura de acest cadou, trebuie să ne detașăm din când în când de lucrurile fizice și să acordăm mai multă atenție sufletului.
Din cauza tumultului copleșitoarei societăți în care trăim, uităm de sufletul nostru, uităm să ne creăm povești frumoase, uităm să visăm...

Ai prezentul. Dar ți-l trăiești?

Trecutul este precum un tren, care a plecat deja din gară. Viitorul, este un vis, care încă nu se știe dacă se va împlini. Prezentul este un dar al vieții. Din acest motiv este bine să trăim, să simțim, să gândim în prezent, având speranțe de viitor și utilizând experiența trecutului.

Pentru mine fericirea...

...poartă numele iubirii, miroase a ghiocei și a prăjituri cu scorțișoară, sună precum valurile mării izbindu-se de țărm noaptea, are aroma cafelei fierbinți și gustul înghețatei de vanilie, are curajul visului meu cel mai nebun, este îmbrăcată în culorile portocalii ale soarelui, se apropie de mine prin atingerea mâinii omului dorit, are formă de cerc se mișcă în juru-mi, în ritmul inimii mele, mă sărută pe față cu stropii ploii senine de vară, îmi răvășește părul alături de vântul de toamnă, mă inspiră și îmi devine muză atunci când creez, mă iartă când o fac să plece pentru o vreme, mă primește când vin înapoi, mă-nsoțește oriunde, crede-n mine deplin, chiar și atunci când se-ntâmplă ca eu să uit a crede în ea...

Chiar de crezi că nu-ți este sortită, îndrăznește s-aduci fericirea în viața ta!

Suntem ceea ce gândim

Dacă mi s-a întâmplat vreodată să simt că știu destule, dar totuși ceva lipsește și că, probabil, nu îl voi căpăta?
Dacă am întâlnit persoane care au reușit să îmi trezească simțurile înghețate de neputință, facându-mă să îmi dau seama că eu am lucruri care altora par universuri paralele, sentimente care par iluzii?
Dacă am ajuns să simt nevoia de a începe de la zero și a mă reclădi?
Da. Da, mi s-a întâmplat!

Întreabă-te...

Am străbătut câmpii amețite de trecerea timpului, cu iarbă prea aurie și prea rară, mai rară decât promisiunile sincere.
Prea multe ploi reci și vânturi nebune am simțit, pentru ca azi să știu cât îmi lipsesc.
Oare suntem atât de orbiți încât nu vedem ce strâmb ne coasem viața, singura haină pe care o vom purta în mormânt și singurul jurnal rămas celor dragi?
Într-un haos fără început și fără sfârșit, etern legat de mâna mea, am văzut cum toți își petrec zilele atât de sărac și lipsit de speranță, încât uneori cred că sunt doar niște crengi uscate. Mărețul Soare, seninul Cer nu mai luminează suflete, ci întunecă mințile. De ce nici măcar când sunt doar ei, goi, nesiliți să se prefacă, fără așteptări, nu sunt sinceri? ....am ajuns la o mie de concluzii...Sunt unii care au sufletele atât de sărace, de goale...înlănțuite undeva în adâncul inimii...alții pretind să își fi umplut sufletele cu mii de dorințe...alții caută fericirea...alții se intreabă, cum mă întreb și eu acum. De ce să irosești 86.400 de secunde în fiecare zi purtând o mască, când poți fi mai sincer decât cea mai pură picătură de rouă?
Îmi e dor de zilele în care speranța și iubirea erau cele mai bune arme ale vieții...