Întreabă-te...

Am străbătut câmpii amețite de trecerea timpului, cu iarbă prea aurie și prea rară, mai rară decât promisiunile sincere.
Prea multe ploi reci și vânturi nebune am simțit, pentru ca azi să știu cât îmi lipsesc.
Oare suntem atât de orbiți încât nu vedem ce strâmb ne coasem viața, singura haină pe care o vom purta în mormânt și singurul jurnal rămas celor dragi?
Într-un haos fără început și fără sfârșit, etern legat de mâna mea, am văzut cum toți își petrec zilele atât de sărac și lipsit de speranță, încât uneori cred că sunt doar niște crengi uscate. Mărețul Soare, seninul Cer nu mai luminează suflete, ci întunecă mințile. De ce nici măcar când sunt doar ei, goi, nesiliți să se prefacă, fără așteptări, nu sunt sinceri? ....am ajuns la o mie de concluzii...Sunt unii care au sufletele atât de sărace, de goale...înlănțuite undeva în adâncul inimii...alții pretind să își fi umplut sufletele cu mii de dorințe...alții caută fericirea...alții se intreabă, cum mă întreb și eu acum. De ce să irosești 86.400 de secunde în fiecare zi purtând o mască, când poți fi mai sincer decât cea mai pură picătură de rouă?
Îmi e dor de zilele în care speranța și iubirea erau cele mai bune arme ale vieții...